Articulația
Având rolul de punct de sprijin, articulația determină transmisia forței aplicate pe mânere fie către muchiile tăietoare, fie asupra fălcilor cleștilor.
Legătura dintre cei doi clești se realizează prin diverse soluții constructive ale articulației; prin intermediul unui șurub, a unui nit, sau a unui bolț forjat. Soluția constructivă a articulației se alege în funcție de sarcina pentru care sunt concepuți cleștii. Se cere o precizie ridicată la cleștii la care punctul fix de articualție trebuie să se rotească cu ușurință.
Articulație suprapusă
Dacă cei doi clești sunt uniți printr-o articulație suprapusă, care se folosește în mod normal la cleștele de tâmplărie, la cleștele de betonist și la foarfecele cu pârghie mare și tăiere pe diagonală, aceștia se suprapun unul peste celălalt, fără a se suprasolicita.
Articulație simplă
Dacă se formează o articulație simplă, ambii clești sunt tăiați pe jumătate. În acest mod, cele două mânere ale cleștelui pot fi plasate unul în celălalt, iar suprafața zonei de nituire este netedă, în loc de zimțată.
Articulație cu dinți
Cleștii cu articulație cu dinți sunt deosebit de rezistenți. Ei sunt construiți având un clește cu mâner cu decupaj, iar celălalt mâner se apasă prin primul. Șurubul montat pe ambele părți, prinde cele două jumătăți, astfel încât mânerele sunt ghidate corespunzător.
Articulație culisantă
Articulațiile culisante permit fălcilor de prindere ale cleștelui să se adapteze optim la diferite dimensiuni ale piesei de lucru. Această adaptare se realizează prin deplasarea relativă de apropiere sau de depărtare reciprocă a mânerelor. Pentru ca acesta să funcționeze, se deblochează un mecanism de blocare prin deschiderea mai largă a mânerelor cleștelui, sau se desface pentru reglaj un bolț tensionat prin arc. Exemplele clasice de clești cu asemenea articulație sunt cleștii papagal și cleștii cu cheie.
